Cimitirul Eternitatea din Botoșani, un loc adesea trecut cu vederea în tumultul zilnic al orașului, este mai mult decât un simplu spațiu de odihnă eternă. Acest cimitir, care se întinde pe o suprafață vastă la marginea orașului, reprezintă o veritabilă comoară de istorie, artă și cultură, păstrând în liniștea sa solemnă memoria unei comunități ce a contribuit semnificativ la dezvoltarea acestei regiuni a Moldovei. Povestea acestui loc începe acum mai bine de 143 de ani, odată cu inaugurarea sa oficială pe 26 aprilie 1881, și continuă să fascineze prin istoriile îngropate aici și monumentele care le înconjoară.
Legea care a schimbat fața orașelor
Până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, obiceiul înmormântărilor în curțile bisericilor sau în mici cimitire parohiale era o practică obișnuită în Botoșani, la fel ca în multe alte orașe din România. Însă, cu promulgarea „Legii pentru înmormântări” în 1864, semnată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, a fost impusă o schimbare majoră. Legea obliga ca noile cimitire să fie amenajate la cel puțin 200 de metri de marginea orașelor sau satelor, din rațiuni de salubritate și pentru a facilita expansiunea urbană. Această măsură a pus bazele unui nou mod de a percepe și organiza spațiile funerare în România.
În Botoșani, înființarea cimitirului Eternitatea nu a fost un proces lipsit de dificultăți. Deși planurile au fost conturate încă din 1874, lipsa fondurilor a întârziat deschiderea oficială până în 1881. Amplasamentul final a fost ales la bariera Sulița, o zonă care până atunci fusese folosită pentru târgurile anuale. Odată deschis, cimitirul a devenit rapid locul de odihnă pentru mulți dintre cei care au contribuit la formarea și dezvoltarea orașului.
Un cimitir plin de povești și personalități
Odată ce pășești în Cimitirul Eternitatea, te întâmpină un adevărat muzeu în aer liber, unde fiecare mormânt spune o poveste, iar fiecare monument ridicat îți amintește de oameni care au avut un impact major asupra orașului. Printre crucile și pietrele funerare se regăsesc nume care au jucat roluri esențiale în istoria locală și națională, precum Miclescu, Paulini, Vasiliu, Popovici sau Iordăchescu.
Una dintre cele mai impresionante lucrări este monumentul familiei Pisoski, creat de Sommer și Menger din Viena, care ilustrează măiestria și eleganța sculptorilor europeni din acea vreme. La fel de remarcabile sunt și operele lui G. Kundt din Cernăuți, care a realizat basoreliefuri precum cel al lt. col. Jean Samurcaș sau al familiei Popovici. Aceste monumente nu sunt doar simple mărci ale locului de odihnă, ci opere de artă care reflectă statutul social și importanța persoanelor înmormântate acolo.
Pe lângă aceste capodopere ale artei funerare, cimitirul adăpostește mormintele unor personalități precum Dimitrie Scarlat Miclescu, fost ministru al lucrărilor publice și al justiției, pe piatra funerară a căruia stă scris simplu, dar cuprinzător: „Aici odihneşte amicul ţăranilor”. Tot aici se află și mormântul lui Tobias Gherghel, fost politician și general român, care a ocupat funcții importante precum cele de prefect, ministru de război și al lucrărilor publice.
Capela cimitirului – un simbol al credinței și al continuității
În primii ani de la deschidere, cimitirul a beneficiat și de construirea unei capele cu hramul „Învierea Sfântului Lazăr”, o biserică mică dar cu un rol esențial în viața spirituală a comunității. Slujbele religioase pentru pomenirea morților erau ținute aici sâmbăta, de către preoți din diverse parohii ale orașului, ceea ce subliniază importanța acestei capele în ritmul spiritual al Botoșaniului.
Capela a traversat de-a lungul timpului diverse schimbări, devenind chiar o biserică parohială în perioada 1964-1978, sub păstorirea preotului Teodor Brânzei, care i-a atribuit un nou hram, „Sfinții Împărați Constantin și Elena”. Acest mic lăcaș de cult nu doar că a servit drept loc de rugăciune, dar a devenit și un simbol al continuității credinței în vremuri de schimbare și incertitudine.
Cimitirul Eternitatea – un martor tăcut al istoriei
Pe lângă monumentele impresionante și poveștile personalităților îngropate aici, Cimitirul Eternitatea are și o dimensiune istorică deosebită. Este locul unde se odihnesc nu doar elita orașului, ci și victimele regimului comunist. În jurul monumentului dedicat foștilor deținuți politici, se regăsesc mormintele unor oameni care au suferit cumplit în temnițele comuniste, dar care nu și-au pierdut niciodată credința și speranța. Anual, la monumentul eroilor neamului, se oficiază o slujbă de pomenire în ziua Înălțării Domnului, un moment de reculegere și aducere aminte pentru sacrificiul celor care au murit pentru libertate.
Un alt aspect demn de menționat este legătura cimitirului cu familia poetului Mihai Eminescu. Sora sa, Henrieta, a fost înmormântată aici în 1890, însă locul exact al mormântului s-a pierdut în timp. Cu toate acestea, preotul Vasile Burlacu, actualul paroh al cimitirului, intenționează să ridice o cruce în amintirea ei, pentru ca memoria sa să nu se stingă complet.
Cimitirul Eternitatea din Botoșani nu este doar un loc de odihnă pentru cei care au trecut în neființă, ci un spațiu sacru care păstrează în tăcerea sa povestea unei comunități întregi. Fiecare piatră funerară, fiecare monument și fiecare cruce este un capitol din istoria acestui oraș, o istorie ce nu trebuie uitată.
În timp ce Botoșaniul continuă să se dezvolte și să își urmeze cursul firesc al evoluției, cimitirul Eternitatea rămâne un loc de reculegere și reflecție, un muzeu în aer liber unde istoria se întâlnește cu arta, iar viața își găsește echilibrul în fața morții. Această necropolă este un testament al trecutului, un loc unde se intersectează destine și unde fiecare vizitator poate descoperi o parte din sufletul acestui oraș moldav.
Astfel, Cimitirul Eternitatea nu este doar un simplu loc de veci, ci o mărturie a unui trecut vibrant și a unei moșteniri culturale care continuă să inspire și să îndemne la reflecție asupra vieții și morții, a trecerii timpului și a memoriei colective. Această grădină a celor plecați dintre noi este o fereastră spre trecut, un loc care ne reamintește că, indiferent de epoca în care trăim, amintirea celor care au contribuit la ceea ce suntem astăzi merită păstrată și onorată.
